Când au apărut pentru prima dată cazuri în care creștinii săvârșeau păcate de moarte, Biserica a luat atitudine. Deoarece Hristos n-a venit ca să judece lumea, ci ca să mântuiască lumea, și pentru că Biserica nu există ca să osândească lumea, ci ca să o salveze, le-a primit pocăința.
Sufletul este împărțit în trei părți: conștientul, subconștientul și inconștientul. După părerea psihologilor o zecime din om este conștient, trei zecimi alcătuiesc subconștientul și restul de șase zecimi alcătuiesc inconștientul, un subsol întunecat pe care nu-l cunoaștem deloc. Avem exemplul cu mama care, atunci când copilul scrie nu este atentă la literele corecte, ci la cele greșite. Ea crede că procedând astfel face o treabă bună în ceasul acela. Așa credea ea că trebuie să acționeze. În profunzime există ceva, care nu este cunoscut de ea. Ceva care o împinge să vadă literele greșite, există ceva în sufletul ei care acționează, fără ca ea să știe, și care o împinge încolo și încoace.
În fiecare zi Dumnezeu ni Se dezvăluie din ce în ce mai mult. Dar acest fapt are ca şi consecinţă imediată şi dezvăluirea propriului nostru suflet, în cele mai adânci ale lui, oferindu-ne posibilitatea să vedem realitatea de neînchipuit pe care a creat-o păcatul în el. Şi ar fi păcat, de vreme ce Dumnezeu ne dă zile multe şi timp de pocăinţă — noi, fireşte tânjim să trăim mai mult din alte motive, ca să ne bucurăm de viaţă, dar Dumnezeu nu a rânduit zilele pentru asta, ci pentru pocăinţă – ar fi, deci, păcat să nu ajungem la un nivel de autocunoaştere, să părăsim această lume fără să fi cunoscut păcatul nostru şi fără să ne fi pocăit pentru el.
Dumnezeu iconomiseşte lucrurile în aşa fel încât să rămânem aproape de El. Le rânduieşte pe toate spre binele nostru. Desigur, nu cu forţa. Ştie că ne vom familiariza, vom rămâne aproape de El şi îi vom fi recunoscători. „Lasă problemele.
Situaţia aceasta grea are dimensiuni şi mai mari şi dacă omul nu este atent, îi poate cădea victimă.
Iubiţii mei, nu ştiu ce v-aţi fi aşteptat să auziţi în acest ceas, ce ar fi mai bine să spunem. Doar Dumnezeu ştie. Dar pentru că, prin slujba de după amiază a Ceasului al IX-lea, se încheie sărbătoarea Sfântului Lazăr şi, odată cu Vecernia, începe Sărbătoarea Floriilor, iar de mâine după amiază intrăm în Săptămâna Mare, poate că ar fi bine să începem cu ceea urmează. Sunt lucruri potrivite nouă, celor atât de preocupaţi, de grăbiţi spre multe, este prilej să trăim şi sărbătorim aşa cum se cade Săptămâna Mare. Cei mai mulţi, în fugă, îşi vor aminti că este Săptămîna Mare şi vor trece, cât de puţin, pe la biserică. Chiar şi cei care îşi consacră timp pentru biserică, pentru slujbe, de fapt nu sunt sloboziţi de cele în care sunt prinşi, nu sunt dezlegaţi din cele cu care sunt legaţi.
Un drum pe care se află toate
Astăzi este Sâmbăta lui Lazăr, iar pericopa evanghelică de astăzi am auzit-o încă de mici, apoi am citit-o de multe ori. Am auzit-o și astăzi. Este caracteristic acest fragment din tropar:
Este o diferenţă clară între pocăinţa psihică şi pocăinţa autentică, pocăinţa duhovnicească?
Toate nenorocirile care se întâmplă, toate tragediile care se întâmplă, toate greutățile care apar în familiile creștine, în grupurile creștine – între oameni, în general – se întâmplă tocmai pentru că oamenii în profunzime sunt bolnavi, nici nu-și dau seama de aceasta, nu cunosc aceasta, și fiecare vrea și se străduiește să proiecteze starea sa bolnăvicioasă asupra celorlalți, vrea și se străduiește ca ceilalți să aprobe starea lui bolnăvicioasă și părerea lui greșită.
Fiul risipitor a dat ascultare gândului necugetat şi l-a pus în faptă: a luat partea din avere care i se cuvenea, ceea ce îi aparţinea, şi s-a dus departe, unde s-a dedat desfrâului până a ajuns să păzească porci. Dacă n-ar fi luat cele ce i se cuveneau, n-ar fi avut ce să cheltuiască şi nu s-ar fi distrus, nu ar fi ajuns la faza de a păzi porci şi, mai ales, de a nu se sătura din mâncarea lor; dacă nu ar fi avut loc acestea, poate nu ar fi ajuns să fie dezamăgit de propria-i deşteptăciune, de toate acestea pe care le credea importante, nu şi-ar mai fi lăsat sinele atras şi poate nu ar mai fi ajuns în pragul unei astfel de deznădejdi.
Păcatele nu se șterg nici cu trecerea timpului, nici dacă cineva spune pur și simplu, în rugăciunea lui: „Doamne iartă-mă pentru că am păcătuit!”.
Ar trebui să ne amintim de lucruri mult mai însemnate. Să cercetăm dacă avem înlăuntrul nostru adevărata credință, adevărata cunoaștere, lumina lui Dumnezeu, învățătura și adevărul lui Hristos, dacă ne încredem în Judecata viitoare. Să o facem nu doar pentru că avem mustrări de conștiință, nu doar pentru că nu ne simțim bine și trebuie să ne liniștim!
După ce suferinţa îşi va face treaba pe care o are de făcut, Dumnezeu o ridică. Nu-I este greu deloc lui Dumnezeu să ridice orice suferinţă. De aceea, când suferim, când persistă o durere, să gândim aşa: „Dumnezeu vrea să-mi facă un bine, iar eu mă fac că nu înţeleg, doar mă tânguiesc şi mă chinuiesc.” Acest lucru să-l vezi, anume că Dumnezeu vrea să-ţi facă bine.
În fiecare zi Dumnezeu ni Se dezvăluie din ce în ce mai mult. Dar acest fapt are ca şi consecinţă imediată şi dezvăluirea propriului nostru suflet, în cele mai adânci ale lui, oferindu-ne posibilitatea să vedem realitatea de neînchipuit pe care a creat-o păcatul în el.
Desigur, dacă apostolul Pavel nu l-ar fi înviat pe copil n-ar fi fost un eşec al lui. El l-a înviat pe tânăr, apostolul Petru a înviat-o pe Tavita şi alţi apostoli au înviat morţi. Dar, aşa cum Hristos, Domnul şi învăţătorul lor, Dumnezeul lor şi Dumnezeul nostru, n-a înviat pe toţi cei care au murit în perioada lui şi nu i-a vindecat pe toţi cei bolnavi din acea vreme, la fel şi apostolii şi ceilalţi sfinţi.
Văd unii oameni care constată că au anumite slăbiciuni, anumite stări deloc bune înlăuntrul lor. Vai, vai! Mai au puțin și înnebunesc. De ce? Oare atât de mult resping păcatul dinlăuntrul lor? Nu este așa.
În anii prigoanelor, pentru martiri lucrurile erau așa cum le știm, iar în veacurile care au urmat pentru anahoreți deasemenea. În vremurile noastre viața este cum ne-o facem, așadar tu alegi locul și cum vei trăi, fie că vei merge să viețuiești în pustiu, la mânăstire, sau îți vei întemeia o familie. Oriunde ne-am afla, însă, toți vom trece prin lucruri asemănătoare cu cele de care am pomenit [patimiri, suferinte, n.n.] și tot parcursul nostru va fi între limite.